Ce este atacul de panică?
Uneori, când starea de anxietate este foarte ridicată, putem ajunge în situația de a avea un atac de panică. Acesta se manifestă ca un episod brusc de teamă intensă, în care putem resimți mai multe din următoarele stări: palpitații, transpirații, durere in piept, senzație de sufocare, senzații de greață, vărsături, diaree, amețeală, leșin, detașare, furnicături, frisoane, puseuri de căldură.
Putem avea senzația de detașare de sine sau sentimentul că lumea nu este reală. Aceste stări pot fi acompaniate de teama de a înnebuni, a muri sau a pierde controlul. Atacul de panică poate dura de la câteva minute la câteva zeci de minute, dar în general atinge intensitatea maximă în primele 10 minute. Pentru a ne convinge că ceea ce am trăit este un atac de panică, este important să ne asigurăm întâi că stările pe care le-am trăit nu sunt cauzate de o problemă medicală.
Când suntem în situația de a ne confrunta cu atacuri de panică repetate, ne temem de implicațiile lor, ne preocupă intens posibilitatea de reapariție și/ sau ne modificăm comportamentele astfel încât să încercăm să evităm retrăirea unui alt astfel de episod, discutăm despre posibila instalare a tulburării de panică.
De ce apar stările de panică?
Atunci când trăim stări intense de anxietate, mintea noastră intră într-o stare automată de alarmă, numită „Sistemul de luptă sau fugă”. Rolul acestui sistem este de a pregăti organismul să elimine sau îndepărteze pericolul și explică motivul pentru care apar numeroasele reacții fiziologice descrise mai sus (de exemplu, inima bate mai repede pentru a pompa mai mult sânge în mușchi și a crește capacitatea de a lupta sau a fugi de pericol; respirația devine mai rapidă și mai superficială, pentru a inhala mai mult oxigen și a ajuta corpul să lupte/să fugă – modificarea respirației explică și stările de amețeală).
De asemenea, putem avea o predispoziție genetică spre a avea reacții anxioase mai puternice. Atunci când ne confruntăm cu situații foarte stresante și apare anxietatea, putem ajunge să interpretăm reacțiile fiziologice în mod catastrofal („Voi face un infarct!”, „Voi înnebuni!”) și să devenim mult mai atenți la stările corpului nostru.
Hipervigilența ne împinge deseori la alarme false și interpretăm stările de activare/ tensiune ale organismului ca fiind simptome ale unei probleme grave care urmează să se întâmple (precum infarctul, moartea). Astfel crește riscul de reapariție a unui nou atac de panică.
Din această cauză, începem să evităm situațiile asociate cu anxietatea. Deși evitarea ne salvează pe moment de stările neplăcute, pe termen lung întreține stările de anxietate – faptul că evităm un anumit loc de teama de a suferi un atac de panică, ne face să concluzionăm că suntem vulnerabili în fața acestor stări și începem să evităm din ce în ce mai multe contexte.